(Din Scurt tratat despre iubire, Nemira, februarie 2017)
Există două moduri în care poţi rata în iubire. Primul, cel clasic, sănătos, implică împlinirea amorului, ducerea sa până la un capăt care se dovedeşte prea scurt. “Măcar am încercat” – e consolarea vitalistă a celor care, după ce şi-au măsurat sufletele şi trupurile, au sfârşit obosiţi sau dezgustaţi de celălalt.
Al doilea mod de a rata în dragoste e mult mai fecund şi mai interesant sub raport psihologic. Este ratarea nemărturisirii. A păstrării iubirii sub pecetea tainei, fără ca celălalt, alesul, să afle vreodată despre micul altar obsesiv pe care i l-ai ridicat: “Mă cunoşteau vecinii toţi – tu nu m-ai cunoscut”.
Într-un cântec clasic pentru salseros, scris de Paco Cepero şi Francisco Moncada, cauza acestei ratări prin tăcere e indicată cu melancolică obidă: laşitatea!
Esta cobardía de mi amor por ella
hace que la vea igual que a una estrella
tan lejos, tan lejos de la realidad,
que no espero nunca poderla alcanzar.
Această laşitate a iubirii mele pentru ea
Mă face s-o asemăn cu o stea
Atât de departe de realitate, atât,
Încât niciodată n-o voi putea avea
(Francisco Moncada, Esta cobardia)
Esta cobardia. Această laşitate. E suficientă ea pentru a rata o iubire? Nu cumva, precum în pariul lui Pascal, ceea ce ai de câştigat asumându-ţi o mărturisire anxioasă compensează orice spaimă, orice risc? Cum să nu pariezi pe “da”? Cât de adâncă să-ţi fie patologia timidităţii?
În plus, iubirea se construieşte plecând de la mărturisirea sa. E suficientă o singură admitere, o singură declaraţie – cea a îndrăgostitului – pentru ca subiectul să fie plantat, pus la rodit, în gândurile iubitei. Jumătate de drum e parcurs. Cum să refuzi o asemenea sărbătoare a luptei, a fiinţei deschise, a şansei, a jocului viril? Ce descărcare de adrenalină şi viaţă poate fi mai intensă decât acest penalty, această ruletă rusească a declaraţiei de dragoste ? Şi de ce să cenzurezi dreptul celui iubit de a afla despre poezia pe care a stârnit-o în inima ta? Cumva, şi dreptul lui la fericire e suprimat aici: nu ne putem îndrăgosti toţi, tot timpul, uneori obloanele entuziasmului nostru erotic sunt înţepenite şi lumina trebuie să vină din afară. Adică dinspre cel laş.
Esta cobardia.
Totul alunecă spre întuneric în acest univers grăbit – singurul la care avem acces; stelele colapsează în găuri negre, oamenii sfârşesc în pulbere de oase. Ne aşteaptă, fatalmente, tumora, cataracta, agonia. Pregătiţi pentru acest etern final, cu ce drept refuzăm celuilalt mărturisirea unei aprinderi atât de luminoase precum iubirea? E vorba, în fond, despre o sărbătoare a fiinţei lui; faptul că stilistica sa îşi găseşte o reflectare plină de farmec în ochii îndrăgostitului-martor se cere împărtăşit cu acesta, oferindu-i o biruinţă, un triumf al trecerii sale prin lume.
Esta cobardia.
Îndrăgostirea este o taină de dimensiunea celor bisericeşti. O asemenea taină vine cu responsabilităţi: nu o poţi falsifica – cum fac seducătorii de duzină – şi nu o poţi păstra sub tăcere – cum fac laşii. Ea se cere trâmbiţată în orice condiţii, în ciuda oricărei inaccesibilităţi aparente şi oricărei stări civile. E privilegiul celui iubit să refuze – nu al instituţiei amoroase din care face parte.
Esta cobardia.
Ce protejezi, în fond, prin tăcere? Micul tău orgoliu de iubitor refuzat? Este mai demnă o iubire dusă cu capul în jos şi priviri laterale aruncate pe furiş? Sau, poate, fugi de atacul de panică pe care ţi-l va provoca declaraţia de iubire – de tremuratul buzelor, de sufocare, de vertij? Găseşti mai sănătoasă pasiunea mută, tăcută, geloasă – ratarea garantată ?
II
Vineri, 6 aprilie 1327. Dimineaţa. Tânărul Francesco Petrarca îşi face de lucru în Biserica Santa Clara din Avignon. A abandonat dreptul şi acum se interesează de teologie, frecventând preoţii de la Santa Clara. O face fără prea mare tragere de inimă – e mai degrabă un literat, un umanist, doar că nu are cum să ştie asta, din simplul motiv că el este cel care va inventa umanismul.
În timp ce meditează, ochii lui Petrarca poposesc pe chipul unei tinere cufundate în rugăciune. În tihna celor câteva minute de reculegere, în obscuritatea răcoroasă a bisericii, junele poet trăieşte o experienţă amoroasă atât de puternică, încât va rămâne îndrăgostit pentru următorii douăzeci şi unu de ani. Femeia care se roagă este Laura di Noves, o tânăra recent căsătorită cu Ugo de Sade, strămoşul viitorului marchiz sexopat. Laura – cea care va grăbi renaşterea literaturii europene graţie extazelor lirice ale lui Petrarca:
Ani douăzeci şi unu-am ars în chinul
Amorului, visând o zi mai bună;
Madona, cu-a mea inimă-mpreună,
Alţi zece ani e-n cer, şi-mi plâng destinul.
Condamnă-mi viaţa, care-a fost să-mi fie
Fără virtuţi şi de greşale plină;
Dar clipele ce-or fi să-mi aparţină,
Mărite Doamne, dărui-le-oi ţie.
De anii-n van pierduţi ce rău îmi pare!
O, de i-aş fi trăit cu chibzuinţă,
În pace, şi de chin în depărtare!
Tu, Doamne, cu suprema ta voinţă
Pogoară-te spre mine-ntru salvare,
Că-mi ştiu greşeala şi nu-mi dau iertare.
Douăzeci şi unu de ani – o viaţă de om – petrecuţi de Petrarca iubind-o pe Laura. Nu între alte altele, nu ocazional – ci fanatic, exclusiv, făcând din meditaţia erotică asupra Laurei axa gândurilor sale; într-o patologie obsesivă care-l epuiza şi exaspera pe poet însuşi:
Am obosit atâta gândind cum gândul meu
Nu obosi să-ţi fie doar ţie închinat.
Cum singur nu-mi curm traiul acesta blestemat,
Să scap de apăsarea oftatului meu greu?
Cum- lăudându-ţi chipul şi zâmbetul anume,
Şi buclele, şi ochii la cari mă tot gândesc-
Nu-mi osteneşte graiul, nici vorbe nu-mi lipsesc,
Că pot o zi şi-o noapte să te mai strig pe nume?
Cum paşii mei au încă puterea să-nsoţească
Mereu şi-oriunde urma şi umbra-ţi îngerească,
Pierzînd zădarnic viaţa spre-a inimii ruină?
Şi dacă stric atâta hîrtie şi cerneală
Scriind de tine; dacă într-asta-i vreo greşeală,
De vină e Amor, nu arta mea-i de vină!
Ce ironie mai mare decât aceasta: marea dragoste a lui Petrarca, cunoscută tuturor, obiect de studiu pentru filologi şi psihologi, despre care cititorul tocmai parcurge un eseu la şapte secole distanţă – ei bine, această iubire nu a fost cunoscută de Laura însăşi. Pentru că Petrarca, uriaşul Petrarca, Magnus poeta et historicus, a fost un laş. Esta cobardia. Poetul a ales tăcerea şi anxietatea, arătându-se gureş şi dezlănţuit doar în sonete. Incapabil să smulgă dragostea imediată, el şi-a montat un univers emoţional paralel, în care juisarea venea din violenţa plăcerii-durere:
De nu-i iubire ceea ce simt- ce, dar, să fie?
Şi de-i iubire, spune-mi ce lucru e şi nu-i?
E rău? De ce atuncea mi-i dulce chinul lui?
E bun? De ce m-apasă şi vrea să mă sfâşie?
Când singur caut chinul, la ce mai plâng cu foc?
Şi de nu-l vreau, la ce bun mă jălui în tăcere?
O, moartea mea cea vie, bolnava mea plăcere,
Cum poţi să-mi fii stăpână, cînd n-o doresc de loc?
Şi de-o doresc, nedrepte mi-s chinurile toate…
Şi-aşa, bătut de vânturi potrivnice, pe mare,
Mă leagănă o luntre, fără lopeţi, uşoară.
Şi-n luntre nu duc gînduri senine, duc păcate,
Că nu mai ştiu eu singur ce vreau şi ce mă doare-
Şi ard în miezul iernii şi tremur când e vară.
Să ai la dispoziţie energia – aproape fizică, nucleară – a unei iubiri obsesive întinse pe douăzeci şi unu de ani – şi să o consumi într-o simplă capodoperă poetică – ce irosire! Să fii mânat de o asemenea nebunie divină şi să nu-ţi spui, precum Hannibal, “Ori găsim un drum, ori facem unul!”, luându-te la trântă cu Alpii, cu Ugo de Sade, cu papa însuşi – câtă complacență, cât partialism, cât egoism…
Laşitatea lui Petrarca a făcut bine Europei: singurătatea poetului a produs 317 sonete care se pot oricând măsura cu cele ale lui Shakespeare, pe care le-au şi influenţat. Preţul acestui triumf literar a fost ratarea unei iubiri care, măcar la o primă măsurare, ar fi putut fi “mare”; un drept refuzat Laurei de laşul (esta cobardia!) şi fanaticul său admirator. Atunci când – cu ganglionii umflaţi, sângerii, purulenţi – Laura a murit, puţin glorios, de ciumă, ea ar fi schimbat probabil, cu luciditatea și curajul blând al femeilor, toate cele 317 sonete pentru o iubire vie, care atinge, adulmecă, strânge în brațe.
Și care are curaj.
II
Cât de supărat a fost Giordano Bruno pe Petrarca! Cum l-a mai înfierat! Cu cât dezgust s-a delimitat el de primul dintre umanişti…
Nu pentru laşitatea lui – în niciun caz! Ci pentru că s-a irosit în cea mai ignobilă dintre preocupările spiritului: contemplarea unei femei. Iubirea: o pierdere de timp; poezia erotică – o formă tâmpă de a-ţi consuma virilitatea.
Femeia, explică Bruno savant, anticipându-i la literă pe Nietzsche sau Cioran, se cere utilizată “natural”; el însuşi – să nu cumva să-l suspectăm de neputinţă! – s-a înfruptat cu nesaţ, fără oprelişti morale, din nenumărate farmece “de slujnicuţă”. Dar de aici şi până la a idealiza femeia cu armele intelectului e o cale lungă, inacceptabilă. Sonetele lui Petrarca sunt, pe scurt, o ruşine. Simptomul unei boli sexuale şi al unui retard:
“Iată scris pe hârtie, adunat în volume, pus dinaintea ochilor şi murmurat la ureche un zgomot, un zbierat, un zumzăit de vorbe în doi peri, de întâmplări, de calambururi cu subînţeles, de epistole, de sonete, de epigrame, de cărţi, de dosare prolixe, de mari năduşeli, de vieţi consumate, cu scrâşnete care asurzesc astrele, lamentaţii care fac să răsune cavernele din infern, dureri care stupefiază sufletele celor în viaţă, suspine care-i fac să leşine pe zeii milostivi, toate de dragul acestor ochi, al acestor urechi, al acestui roşu, al acestei limbi, al acestui dinte, al acestui păr, al acestei rochii, al acestui mantou, al acestui pantofior” (Giordano Bruno, Pasiunile eroice).
Nu! – se revoltă Bruno. Adevărul care se ascunde în spatele iluziei mantoului şi pantofiorului este chipul “acestei ţicnite, al acestei ticăloase, al acestei împuţiciuni, al acestui mormânt, al acestei latrine, al acestei menstre, al acestui cadavru”.
Laura, femeia care fixează atenţia poetului este doar o aspidă care, “printr-o suprafaţă, o umbră, o fantasmă, un vis, o vrajă circeană pusă în serviciul procreaţiei, ne înşeală luând forma frumuseţii.”
Cât despre bietul Petrarca, el nu este decât un învins care, “neavând destul spirit ca să se ocupe de altceva mai bun, se pune să-şi cultive asiduu melancolia, acceptând prin asta tirania unei lighioane nedemne, imbecile şi murdare”.
Alternativa lui Giordano Bruno la amorul “sentimental şi senzual” petrarchist este iubirea “simbolică şi spirituală”. Bruno idealizează “unica Diana, care străluceşte precum soarele între stele” – acea Diană zărită din întâmplare goală la izvor de către vânătorul Acteon şi care nu reprezintă altceva decât Adevărul pe care Bruno l-a întâlnit în mod excepţional în revelaţiile sale teozofice.
Pare simplu. Doar că, în cazul marilor spirite, nu-i niciodată simplu.
Giordano Bruno a fost unul dintre cei mai inteligenţi oameni ai mileniului său; măsurat azi, IQ-ul lui ar devansa net recordurile şahiştilor şi ale fizicienilor. Talentul său literar e neegalat în epocă – modernitatea scriiturii sale este implauzibilă. Până şi ultimele lui cuvinte, rostite după ce a fost condamnat la moarte de către Inchiziţie, au poezia tăioasă specific bruniană: “Mai tare vă este frică vouă să mă condamnaţi, decât mie să primesc sentinţa voastră”.
Acest strălucitor Bruno a fost un un aventurier desăvârşit, care a fugit din mănăstirea în care fusese educat şi a vagabondat filosofic în toată Europa, predând cursuri ameţitoare şi fiind întreţinut de nobili pasionaţi de idei. Capturarea sa de către Inchiziţie a avut loc, de altfel, printr-o capcană întinsă de un pretins mecena, care-l invita la Veneţia, chipurile, pentru a-l întreţine.
Cea mai misterioasă călătorie întreprinsă de Giordano Bruno a fost cea din Anglia, unde a ajuns cu o scrisoare de recomandare din partea regelui Franţei, pentru propriul său ambasador. A locuit doi ani la Londra, chiar în sediul ambasadei; ceea ce, în 1584 şi astăzi, sugerează o misiune sensibilă. Mai simplu spus: Bruno era, foarte probabil, un agent francez, într-un moment decisiv al luptei dintre protestanţi şi catolici.
Expunându-şi sistemul său cosmologic şi teologic spectaculos, Bruno a devenit un obişnuit al aristocraţiei britanice şi al Curţii de la Londra. A ajuns în proximitatea reginei Elisabeth, apoi în intimitatea ei.
Şi aici lucrurile devin cu adevărat interesante. Exact în perioada în care Bruno a locuit la Londra, regina Elisabeth a primit o serie de scrisori semnate “Henry Fagot”, în care este avertizată despre complotul catolic menit să o detroneze în beneficiul reginei preacucernice a Scoţiei, Maria Stuart. Aceste scrisori, au stabilit istoricii, nu puteau să vină decât din sediul ambasadei franceze, de la o sursă aflată în intimitatea conspiraţiei. Iar John Bossy a demonstrat, în 1991, în “Giordano Bruno and the Embassy Affair”, că stilistica şi simbolistica scrisorilor nu puteau conduce decât la Bruno.
De ce ar fi devenit filosoful un agent dublu – pe lângă ostilitatea sa faţă de Biserica Catolică? De ce şi-ar fi riscat viaţa, trădând coroana franceză? Simplu: pentru că el era bărbat, iar Elisabeth femeie. Imediat după ce a întâlnit-o pe regină, Bruno i-a dedicat o serie de elogii pasionale. Apoi, aşa cum a dovedit Sarno (“La genesi degli Eroici Furori di Giordano Bruno”), a început să-i scrie acesteia poezii erotice pasionale – pe care ulterior, prudent, le-a transformat în alegorii cu miza spirituală.
Acrul, misoginul Bruno a fost îndrăgostit de Elisabeth. Şi, mai mult ca sigur, i-a salvat viaţa. Şi lucrurile nu se opresc aici. După ce a fost capturat de Inchiziţie, câţiva ani mai târziu, printr-o înscenare care aminteşte mai degrabă de o acţiune a serviciilor secrete, Bruno a fost judecat pentru două culpe: prima, pentru care a şi intrat în istorie – erezia; a doua, ignorată, a fost relaţia sa cu regina la fel de eretică Elisabeth. Chiar şi în epocă, execuţia lui Bruno pentru raţiuni metafizice sofisticate a părut suspectă. Şapte ani a stat filosoful în închisoare, aşteptând o decizie pe care Papa părea incapabil să o ia. A luat-o, într-un final, cel mai probabil la presiunile Franţei, care avea de răzbunat executarea Mariei Stuart de către Elisabeth. Ochi pentru ochi.
Să nu luăm aşadar prea în serios blestemele bruniene la adresa femeii fizice şi a iubirii senzualiste a lui Petrarca. Sunt doar consolările filosofice ale unei iubitor care ştia că nu poate avea în trup o regină; că trebuie să găsească o altă cale – mitizantă – prin care să-şi descarce o pasiune pentru care, în final, a murit pe rug. O dovadă mai mare de curaj – prin contrast cu laşitatea simplă a înamorării lui Petrarca – nu putem cere de la un bărbat îndrăgostit.