O analiza semantica a presei tabloide e suficienta pentru a intelege ca avem o problema: “Detalii explozive”, “Informatii bomba”, “Cutare detoneaza nucleara”. Titlurile care fac – pentru banale evenimente politice sau sociale – trimiteri sangeroase la dinamita se vand de trei ori mai bine decat cele care nu invoca deflagratii.

O analiza a cinematografiei “populare” din ultimii ani e la fel de graitoare: de la Die Hard incoace, numarul productiilor in care o organizatie terorista roboteste in taina la o mare explozie a crescut exponential, devenind principala tema a filmului de actiune occidental. Intamplator, in urma cu vreo trei ani au fost lansate simultan doua filme americane cu buget urias (Olympus Has Fallen si White House Down) in care subiectul era identic: teroristii pulverizau Casa Alba cu TNT. Daca in jurul anului 2000 – cand in imaginarul public se inserase preocuparea apocaliptica – filmul de succes implica lupta cu un asteroid pe cale sa distruga Pamantul, in 2016 nu ne intereseaza decat bombele si teroristii.

E, vasazica, o pulsiune in inconstientul colectiv care centralizeaza tema “exploziei” si a terorii; e o sete care face audientele sa creasca de cinci-sase ori cand aceste teme intra pe agenda publica; e o nevoie morbida, a carei structura o lasam in seama psihanalistilor, dar care isi vadeste existenta in rating si in cererea de fictiune pe subiect.

“Do you know the main thing that separates a politician from the rest of the species? A politician is the one who would drown a litter of kittens for 10 minutes of prime time”, spunea undeva Frank Underwood. Politicianul e specia care ar ineca niste pisoi abia nascuti pentru zece minute de prime time. Osama Bin Laden a fost, din aceasta perspectiva scelerata, cel mai eficient politician al ultimelor decenii: prin atacul din 9/11, el a inventat mega-atentatul “cinematografic”, de dimensiuni hollywoodiene, care devine instantaneu subiectul TV absolut si care inghite orice prime time imaginabil. In termenii cinici ai media, 9/11 a adus cea mai larga expunere gratuita pentru o organizatie (Al-Qaida) si pentru o “vedeta” (Bin Laden) din istoria presei. O expunere care, transformata rece in minute de publicitate, ar fi insemnat miliarde de dolari.

“La ce bun?”, ar suna o intrebare de bun-simt. Ce castigi consacrandu-te, prin astfel de carnagii, ca un hipercalau, ca un supermacelar? Raspunsul e simplu: teroristul unuia este luptatorul pentru libertate al altuia. Pentru orice ticnit care ajunge sa spuna ceva public, vor exista spontan mii de admiratori si adepti. Nu e o ironie, e aproape o lege pe care sociologii nu au aprofundat-o suficient: orice afirmatie, oricat de banala sau bizara, tinde sa polarizeze spontan opinia publica in tabere pro si contra relativ egale. Pentru toate teoriile conspiratiei / “Elvis traieste” / “maine e sfarsitul lumii” vom descoperi, contrariati, mase de adepti. Omul e o fiinta ciudata cand are acces la pareri.

In esenta, expunerea media e suficienta pentru a genera adepti. E valabil chiar si pentru Charles Manson sau Andres Breivik, care au fan-cluburi si primesc constant scrisori de la admiratorii “activitatii” lor (niste omoruri). In cazul in care grupul terorist raspunde unei crize sociale sau identitare mai complexe (cum se intampla in Islam, civilizatie aflata la o rascruce pe care Occidentul a traversat-o, cu multa sansa, la 1500), atunci expunerea media aduce mult mai mult: legitimitate, adepti si bani. Boom-ul mediatic oferit Al-Qaida de mega-atentatul din 9/11 a transformat orele de publicitate gratuita in sute de milioane de dolari donati de fideli pentru cauza.

ISIS este o corporatie terorista formata in jurul acestei lectii a lui Bin Laden. E vorba, in esenta, despre o casa de productie specializata in crime. Daesh a fondat teorismul-pop, iar Abu Bakr al-Baghdadi este al doilea megastar al terorii, dupa Osama. Specialitatea ISIS este inserarea filmelor sangeroase –atat de frecventate in movie theaters – in realitate: Parisul, Londra, Bruxelles-ul unesc pentru cateva ore realitatea dramatica cu scenariile cinematografice de mare box office.  Iar banii curg pentru noi si noi productii care vor crea iluzia ca “infidelii” si “cruciatii” au fost pedepsiti. Pop-terorismul este si un pub-terorism.

Cu timpul, pe masura ce schizofrenicii in adormire pricep cat de facil poti obtine o glorie de doua zile cu cateva crime “ideologice”, terorismul-pop al ISIS se transforma intr-un “terorism pentru toti”, pentru amatori si mase; imitatorii megastarului al-Baghdadi iau locul imitatorilor lui Elvis si Michael Jackson si incep sa ucida de capul lor, sub vaga franciza Daesh.

Ceea ce trebuie sa intelegem – si am inceput deja sa o facem – este ca esenta terorismului care infloreste in zilele noastre nu este ideologica, ci mediatica si publicitara. Ca ISIS transpune in realitate o fictiune care, din motive psihologice intunecate, se vinde extrem de bine. Si ca suprimarea acestui fenomen nu tine atat de efortul expertilor in securitate, ci de munca hermeneutilor, semiologilor si specialistilor in comunicare. Ei sunt chemati sa spuna cum putem bloca megaproductiile sangeroase ale Daesh si cum il putem retransforma pe al-Baghdadi intr-un biet actor provincial.

Media decide acest joc, pentru ca, foarte probabil, ea va trebui sa isi asume forme de auto-cenzura care sunt compatibile cu necesitatea de a informa si cu libertarea de a se exprima. E greu de crezut ca guvernele occidentale isi vor asuma explicit masuri care sa limiteze aceste drepturi fundamentale, care, vai, se transforma implicit, in publicitate gratuita si bani pentru ISIS. Adica in noi si noi crime.

Rezolvarea acestei dileme este cea mai importanta provocare la adresa culturii occidentale din ultimele decenii.